„Felul în care clasa muncitoare îşi va organiza unitatea, ramâne încă neştiut. Ceea ce ştim e că, până acum, multora ni s-a spus să ne ignorăm nevoile în vederea unui interes mai larg care nu a fost vreodată suficient de larg încât să ne includă şi pe noi. Aşa că am învăţat din experienţe amare că nu se va putea forma vreodată ceva unit şi revoluţionar, până când fiecare grup din clasa exploataţilor işi va face simţită puterea autonomă. Multă putere surorilor şi, astfel, clasei muncitoare!” (Selma James, Sex, Race and Class, 1975)
În 1952, Selma James scria primul ei text despre însemnătatea politică a muncii domestice şi efectele pe care obligativitatea ei le are asupra femeilor, în special asupra femeilor din clasa muncitoare industrială din SUA, cu 10 ani înainte de The Feminine Mystique a lui Betty Friedan despre femeile casnice nefericite din suburbiile clasei de mijloc. A Woman’s Place e un text care descria o realitate ce avea sa devină punctul central al campaniei pornite de Selma James în 1972 (împreună cu Mariarosa Dalla Costa şi Silvia Federici) – International Wages for Housework Campaign, prin care se cerea statului să plătească munca domestică facută de femei. Campania a fost atacată încă de la inceput atât de sindicate, bărbaţii stângişti şi stânga organizată, care urmăreau să atragă femeile în propriile planuri de organizare şi să le menţină pe poziţia de servitoare neplătite ale „clasei muncitoare”, cât şi de multe feministe pentru care principiile acestei campanii erau în conflict cu ideilor lor de emancipare a femeilor, gândită dincolo de munca domestică. În cadrul stângii, Selma James a luptat pentru autonomizarea fiecărui grup vulnerabil şi exploatat – femei, persoane de culoare, lucrătoare sexuale, persoane gay, lesbiene, bisexuale, trans şi queer, persoane cu dizabilităţi, prizonieri, imigranţi- , având convingerea că doar în momentul în care fiecare dintre aceste grupuri işi va face simţită forţa, clasa muncitoare va deveni mai puternică. În Londra, Selma James a contribuit în 1975 la deschiderea unui centru care reuneşte astăzi, împreună cu International Wages for Housework Campaign, 15 grupuri, printre care English Collective of Prostitutes, All African Women’s Group and its Mothers’ Campaign, Women Against Rape, Lesbians Bi Trans & Queers in the Global Women’s Strike, WinVisible (women with visible and invisible disabilities).
Din 1972 până în prezent, Campania s-a internaţionalizat, inclusiv prin crearea Global Women’s Strike – o platformă de luptă transnaţională care reuneşte asociaţii ale lucratoarelor domestice din Peru, Venezuela, Haiti, Guyana si Trinidad&Tobago, femei din zona rurală a Indiei si Ugandei, lucratoare sexuale din Filipine. Cu toate acestea, International Wages for Housework Campaign ramâne necunoscută sau invizibilă în multe locuri. Acest insucces a fost caracterizat de Silvia Federici ca unul din eşecurile mişcării feministe, marcată de multe ori, după cum spune Selma James, de individualism şi ambiţie personală, decât de o lupta comună şi solidară cu femei în situaţiile cele mai precare.
A cere salariu pentru munca domestică – indiferent dacă asta se referă la îngrijirea copiilor şi vârstinicilor, la curaţenie şi mâncare, la susţinere emoţională şi servicii sexuale – rămâne în multe locuri ceva de neimaginat, pentru că munca domestică a fost şi ar trebui să rămână din punctul multora de vedere, o activitate esenţială naturii femeii şi o manifestare gratuită a iubirii necondiţionate. Negarea aceastei corelaţii are un potenţial revoluţionar care contestă nu doar naturalizarea muncii domestice ci, în consecintă, şi acest rol al femeii prin care capitalul îşi consolidează puterea. De aceea, această luptă subminează fundamental puterea capitalului de a solicita muncă neplatită de la femei, precum şi modul în care sunt structurate relaţiile dintre bărbaţi şi femei.
„A spune că vrem salarii pentru munca domestică”, scria Silvia Federici in 1975, „înseamnă a expune faptul că munca domestică înseamnă deja bani pentru capital, care a facut si face bani din mancarea pe care-o facem, din zâmbitul pe care-l livrăm, din sexul pe care-l prestăm. În acelaşi timp, asta demonstrează că de-a lungul anilor am gătit, am zâmbit, am făcut sex, nu pentru că ne-a fost mai uşor decât altora, ci pentru nu am avut de ales. Feţele noastre s-au desfigurat de la atâta zambit, sentimentele noastre au dispărut de la atâta iubit, hipersexualizarea noastră ne-a lăsat complet desexualizate.
Mişcarea ‘salarii pentru munca domestica’ e doar inceputul, dar mesajul e clar: de acum înainte vor trebui să ne platească pentru că vrem să le mai asigurăm nimic gratis, ca femei. Vrem să numim munca ceea ce e – muncă, pentru ca în cele din urmă să putem redescoperi ce e iubirea si sa creăm acea sexualitate a noastră pe care nu am cunoscut-o pană acum. Iar în ceea ce priveste munca, putem cere nu doar un salariu, ci mai multe, pentru că am fost forţate să facem mai multe munci simultan. Suntem casnice, prostituate, infirmiere, psiholoage; aceasta e esenţa soţiei ‘eroine’ care e sarbatorită de Ziua Mamei. Noi vă spunem: nu mai sărbătoriţi exploatarea noastră, eroismul nostru presupus. De acum înainte vrem bani pentru fiecare moment al muncii noastre, pentru a putea refuza o parte din aceste momente şi în cele din urmă pe toate. În acest sens, nimic e mai eficace decat să arătăm ca virtuţile noastre de femei au o valoare calculabilă în bani, pană astăzi doar pentru capital, sporit pe masură înfrângerii noastre; de acum încolo, împotriva capitalului, înfrânt în masura în care ne vom organiza puterea.”
De 1 Mai, CFSN sărbătoreşte lupta proletariatului invizibil – lucrătoarele domestice şi sexuale!